O poveste de toamnă

 

După ce am coborât cele 221 de trepte de la intrarea în parcul Valea Morilor din Chişinău m-am aşezat pe o bancă, pur şi simplu să observ ce se petrece acolo. Şi fără ca să îmi dau seama, uşor-  uşor toamna a pus stăpânire peste gândurile, trăirile şi cugetările mele.

Ninsoarea de frunze galben-ruginii, verzi-aurii şi roşietice se aşterneau ca un covor pe pamântul trist şi îngândurat. După care o adiere uşoară de vânt îndemnă frunzele la dans, îndemn la care ele nu s-au gândit mult şi au început să danseze în vazduh.
O veveriţă neastâmpărată, după ce a cătat insistent ceva de mincare, s-a ghemuit cu o nucă în mâini la tulpina unui copac şi mă privea, la început, cu frică, după care a început să mi se laude cum strange ea ghinde şi nuci pentru iarnă.
Cerul senin, brăzdat din când în când de norii fumurii parcă se juca cu mine, îmi dăruia pentru câteva clipe o rază de soare după care mi-o lua înapoi şi jocul acesta a continuat mult timp…
Peisajul din faţa mea părea coborât dintr-un tablou al unui pictor celebru care a pus cu mare grijă culorile pe fiecare firicel de iarbă, pe orice frunză, pe fiece strop de rouă şi pe orice vietate.
Toate acestea m-au făcut să înteleg ceea ce până acum mi se parea imposibil - să percep limbajul copacilor, tulburarea vântului, suspinul soarelui şi să trăiesc aceleaşi emoţii cu întreaga natură.

Auzeam cum copacii oftau de durere şi chiar mi s-au destăinui spunând că în fiecare toamnă  plâng de tristeţe atunci când frunzele îi părăsesc, că acestea sunt ca niste copii pentru ei…

Cearta salciilor care, mai tot timpul sunt supărate, m-a impus să înţeleg de ce stau mereu cu crengile frumoase şi lungi asupra pamântului. Cu toate că sunt rude, ele nici nu vorbesc şi nici nu se privesc una pe alta. Dar ce să-i faci? Aceasta-i realitatea…

Foşnetele pline ale frunzişurilor, hohotirea despletită a vânturilor, clinchetele moi ale apelor, ceaţa din departări şi aierul fumuriu pune o ştampilă temeinica atmosferei de toamnă, o atmosferă de poveste. Dar zgomotul ciocanelor celor care lucrează la barajul lacului Valea Morilor mă trezeşte din această feerie, şi văd cu totul altă faţetă a toamnei. Oameni grăbiţi, oameni care zi de zi mătură frunzişul pe de drumuri şi alei, oameni care se trezesc mult prea dimineaţă ca să reuşească să stângă roadele  acestui an, oameni mult prea bătrâni şi istoviţi de atâta muncă...

Serenadele greierilor nu se mai aud, păsările nu ne mai încântă cu vocile lor, soarele nu ne mai alintă cu căldura sa, copacii nu ne mai inspiră încredere, cerul nu mai vrea sa ne ofere seninătatea şi plânge din ce în ce mai des, dar în chimb, toamna avem stele mai ‘‘coapte’’ care ne veghează visele, avem ape mai reci şi mai curate, avem roade şi hambare pline, avem duceaţa bobiţelor de poamă, avem dimineţi cu rouă şi brumă care ne înviorează, avem speranţe care se nasc şi se îndeplinesc, avem tandreţe şi nostalgie în suflet...